Pe culmile disperarii de Emil Cioran
Monopolul suferintei.
Ma intreb: pentru ce numai unii sufera? Exista vreo ratiune in aceasta selectie, care scoate din rindul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca in cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin ca prin suferinta te incearca Divinitatea sau ca prin ea ispasesti un rau sau o necredinta. Decit, aceasta conceptie poate sa fie valabila pentru iluzia omului religios, nu insa pentru acela care vede cum suferinta se gaseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventa la cei nevinovati si puri. Nu exista nici o justificare de valoare in fenomenul suferintei. Nu este posibila absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi ramine de vazut daca e posibila o ierarhie de valori.
Aspectul cel mai ciudat al celor care sufera este in credinta absolutei lor suferinte, care ii face sa creada intr-un fel de monopol al suferintei. Am impresia ca numai eu sufar, ca toata suferinta acestei lumi s-a concentrat in mine, ca numai eu mai am drept la suferinta, desi imi dau seama ca exista si suferinte mai groaznice, ca poti sa mori cazind bucati de carne din tine, farimitindu-te sub propria ta privire, devenind iluzie in cea mai perfecta constiinta. Exista suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te intrebi: cum de se pot intampla si daca se intimpla cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Ma simt atit de impresionat in fata suferintei, incat imi pierd aproape tot curajul. Si-l pierd fiindca nu pricep de ce exista suferinta in lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explica prezenta suferintei in lume, dar nu gaseste justificarea. Sau este probabil ca suferinta n-are nici o justificare, ca si existenta in genere. Existenta a trebuit sa fie? Exista vreo ratiune in faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alta ratiune decat una imanenta? Existenta exista numai ca existenta? Fiinta este numai fiinta? De ce sa nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sa nu admitem ca existenta merge inspre neant si fiinta inspre nefiinta? Nu cumva singura realitate absoluta este nefiinta? Un paradox tot atat de mare cat paradoxul acestei lumi.
Desi fenomenul suferintei ma impresioneaza si uneori ma incinta, n-as putea scrie totusi o apologie a suferintei, fiindca suferinta durabila - si nu exista suferinta adevarata decat cea durabila - daca purifica in primele faze, in ultimele timpeste, detracheaza, distruge si anarhizeaza pina la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinta manifestat in exclamatii este o caracteristica a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaza unui divertisment, neintelegind ce forta teribila de descompunere exista in suferinta, cita dezagregare si cita otrava, dar si cita fecunditate, pe care o platesti insa scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prapastii. Si orice suferinta adevarata este o prapastie.
Ma intreb: pentru ce numai unii sufera? Exista vreo ratiune in aceasta selectie, care scoate din rindul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca in cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin ca prin suferinta te incearca Divinitatea sau ca prin ea ispasesti un rau sau o necredinta. Decit, aceasta conceptie poate sa fie valabila pentru iluzia omului religios, nu insa pentru acela care vede cum suferinta se gaseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventa la cei nevinovati si puri. Nu exista nici o justificare de valoare in fenomenul suferintei. Nu este posibila absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi ramine de vazut daca e posibila o ierarhie de valori.
Aspectul cel mai ciudat al celor care sufera este in credinta absolutei lor suferinte, care ii face sa creada intr-un fel de monopol al suferintei. Am impresia ca numai eu sufar, ca toata suferinta acestei lumi s-a concentrat in mine, ca numai eu mai am drept la suferinta, desi imi dau seama ca exista si suferinte mai groaznice, ca poti sa mori cazind bucati de carne din tine, farimitindu-te sub propria ta privire, devenind iluzie in cea mai perfecta constiinta. Exista suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te intrebi: cum de se pot intampla si daca se intimpla cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Ma simt atit de impresionat in fata suferintei, incat imi pierd aproape tot curajul. Si-l pierd fiindca nu pricep de ce exista suferinta in lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explica prezenta suferintei in lume, dar nu gaseste justificarea. Sau este probabil ca suferinta n-are nici o justificare, ca si existenta in genere. Existenta a trebuit sa fie? Exista vreo ratiune in faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alta ratiune decat una imanenta? Existenta exista numai ca existenta? Fiinta este numai fiinta? De ce sa nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sa nu admitem ca existenta merge inspre neant si fiinta inspre nefiinta? Nu cumva singura realitate absoluta este nefiinta? Un paradox tot atat de mare cat paradoxul acestei lumi.
Desi fenomenul suferintei ma impresioneaza si uneori ma incinta, n-as putea scrie totusi o apologie a suferintei, fiindca suferinta durabila - si nu exista suferinta adevarata decat cea durabila - daca purifica in primele faze, in ultimele timpeste, detracheaza, distruge si anarhizeaza pina la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinta manifestat in exclamatii este o caracteristica a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaza unui divertisment, neintelegind ce forta teribila de descompunere exista in suferinta, cita dezagregare si cita otrava, dar si cita fecunditate, pe care o platesti insa scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prapastii. Si orice suferinta adevarata este o prapastie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu